 |
| In varful partiei Sorica - 21 Mai 2017 |
Singura reușită din acea zi fusese faptul că m-am întors în viață acasă. Iar de atunci privesc altfel norii… Și totuși continui să merg singur, dar este ceva involuntar. Poate și faptul că vreau să fac anumite poze mă face să plec de nebun singur. Atunci când ești însoțit…. ești grăbit… fapt ce nu ajută.
Azi am vrut să văd dacă pot totuși să realizez traseul de atunci. Aceeași munți, dar cu diferențe enorme față de acea zi. În primul rând nu am mai urcat pe zăpadă. Vizibilitatea exista de data aceasta. Erau și acum nori, dar erau la înălțime…. nu jos ca atunci. Părea că totul o să fie ok. Am fost și puțin motivat de o amică cu care practic trebuia să merg, dar a avut niște aniversări la care trebuia să fie prezentă, așa că tot singur am plecat.
Am luat cu mine aparatul foto, telefonul și apă. Fără nimic de mâncare, fapt ce urma să îl regret. Traseul îl știam dar nu complet. Planul meu era să urc din Zamora până în Munții Baiului, dar pentru întoarcere să mă îndrept spre Pârtia Sorica și să găsesc drumul ce coboară în Azuga. Nu era ceva imposibil de realizat. Am pornit la drum cu speranță, încredere dar și teamă de urs 😂.
Drumul forestier trece prin spatele Castelului Cantacuzino. Sunt doar două direcții: la stânga mergi spre Valea Fetei…., iar la dreapta mergi spre golul alpin al Munților Baiului. Bine, se mai face o intersecție și dacă greșești drumul nu mai ajungi în vârful munților….
Ajuns pe drumul forestier, am început să schimb ușor vitezele bicicletei pentru a vedea cu care mă împac mai bine pentru acel nivel de pantă mică. Nu vroiam să forțez. Știam că am foarte mult de urcat așa că îmi era milă și de mine dar și de bicicletă. Drumul urca destul de lin la început… dar minunea nu avea să dureze mult. Cu cât înaintam cu atât începeau să își facă apariția noroaiele… Eram convins că sunt destul de simplu de trecut și că nu vor fi pe tot drumul. Dar, nu a fost deloc așa. Roțile intrau destul de adânc în noroiul moale, făcând foarte dificilă înaintarea. Uneori patinam sau alunecam în anumite direcții fără să am nici un control. Trebuia să găsesc cel mai bun și mai ușor loc prin care să trec.
Noroiul m-a învins. A trebuit să cobor de pe bicicletă și să încep să o împing. Încercam să găsesc o margine cât de cât mai uscată, dar era aproape imposibil. Când scăpam de o porțiune de noroi și credeam că pot urca din nou pe “cal”.... venea repede o altă zonă cu și mai mult noroi. Mă simțeam blestemat. Dar nu vroiam să renunț.
Mergeam împingând bicicleta. Din când în când claxonam sau strigam la urs. Mă gândeam că dacă fac zgomot nu voi da de Moș Martin. Eram puțin panicat de ideea cu ursul. Data trecută pe același drum văzusem urme de urs. Iar eu azi eram din nou pe teritoriul lui.
În stânga mea pădurea era ridicată pe un mic mal… Un zgomot se auzise foarte aproape de mine. Creierul meu a conectat automat tot sistemul pe modul panică și posibil infarct. Mi-am întors privirea spre malul din stânga și am reușit să văd doar faptul că un animal a trecut în viteză pe acolo. Reușisem să îi văd practic doar fundul. Apoi un alt animal a fugit în aceeași direcție ca primul. Pădurea era verde, cu prea puțină vizibilitate. O fracțiune de secundă mai târziu, creierul a anulat alerta și a renunțat și la infarct. Pe lângă mine trecuseră doi porci mistreți. Primul a scos un sunet tipic de porc, dar pentru că a fost ceva neașteptat primul meu gând a fost că e un urs. Apoi am procesat informațiile și m-am liniștit știind că sunt doar porci mistreți. Și porcii mistreți au totuși o faimă negativă… Adică și ei pot ataca omul. Dar am avut noroc și fiecare și-a văzut de treaba lui.
Drumul a continuat cu noroaie. Mă gândeam la faza cu porcii și strigam tot ce îmi trecea prin cap. Vroiam să fiu auzit și ocolit. Spre final a trebuit să continui urcarea pe jos. Ajuns într-o intersecție am decis să verific puțin drumul din stânga. Eu trebuia practic să merg la dreapta, dar văzusem în Google că acolo trebuie să fie o cabană. Trebuia să o găsesc, să o văd. Am pornit pe acel drum și nu după mult timp am realizat faptul că Google are dreptate. Chiar era o cabană acolo: cabana Zamora. Nu m-am apropiat mult de ea pentru că am văzut un câine. Nu știu dacă era sau nu locuită. Nu știu a cui este, dar ce va pot spune este faptul că de acolo se văd superb Munții Bucegi. Am făcut o serie de poze și am revenit la drumul meu.
Acum nu mă mai luptam cu noroiul. Dar se găsite repede un înlocuitor…invizibil: vântul. A trebuit să scot și geaca din ghiozdan. Norii opreau forța soarelui iar vântul răcea repede totul….
Spre mirarea mea am întâlnit oameni pe traseu. Inițial doi motocicliști, apoi câțiva copii însoțiți cred că de profesoare…. Iar ei se mirau că urc pe acolo. Sincer...și eu mă miram. Dar apoi a venit greul. Trebuia să urc pante mai mari. Nu am putut așa că am trecut la veșnicul împins.
Îmi amintesc faptul că data trecută am avut o problemă cu un câine de la o stână. Pentru a mă asigura că nu voi da de același câine am decis să schimb puțin traseul. Drumul cel mai lin și ușor era pe la câine, chiar dacă era mai mult de mers... Însă eu am crezut că voi salva timp dacă urc Culmea Zamorei. Credeam că trebuie să urc doar acel deal pe care îl vedeam…dar m-am înșelat. Oricum panta era destul de abruptă și a fost foarte greu să urc și să împing și bicicleta. Și când credeam că scap de urcuș am văzut faptul că nu ajunsesem încă la drum și că mai aveam de urcat. M-am resemnat și am continuat să împing bicicleta pe această culme care devenea din ce în ce mai enervantă. Vântul puternic îmi complica existența iar culmea se transformase în creastă. Vedeam doar următorul vârf și credeam că e și ultimul, dar când ajungeam acolo realizam că tot mai am de urcat. Probabil când mergi normal nu e o pantă imposibilă, dar eu aveam cu mine bicicleta pe care trebuia să o împing. În scurt timp am văzut unde se termină Valea Fetei, eu fiind practic deasupra. Peisajul era superb, însă din cauza înălțimii,a crestei și a vântului nu m-am putut bucura și nici nu m-am mai oprit. De poze nu îmi mai ardea. Tot ce îmi doream era să scap de acel urcuș și de vânt. Voiam să ajung mai repede la drum, să am mai multă siguranță și să scap de vântul din creastă. Și într-un final am reușit. Credeam că era doar un deal de urcat, dar a fost o creastă lungă și obositoare. Însă eram fericit pentru că urcușul se terminase. Acum puteam să îmi trag sufletul și să admir peisajul. Eram în Munții Baiului și priveam Bucegii. O stare de bine se instalase în corpul meu. Eram mulțumit de reușită, dar am decis să fie ultima oară când împing bicicleta pe acolo, iar data viitoare voi alege drumul pe la câine.
După o scurtă pauză în care am privit munții și am făcut poze, am considerat că e timpul să îmi continui drumul. Acum puteam să merg pe bicicletă pentru că drumul era normal, drept cu puțină vale, apoi puțin urcuș, iar vale...etc. Au fost și zone cu bolovani mai mari, sau zone în care apa fisurase drumul…. așa că pentru siguranță le-am trecut tot pe jos….
În timp ce pedalam am simțit o mica ploaie fără stropi. Nu avea stropi de apă ci grindină, dar destul de mica astfel încât să nu mă panichez. Eram mirat pentru că prognoza nu îmi arătase ploaie. Grindinuța nu m-a afectat. Eram atât de sus încât vedeam norii de pe un perimetru foarte mare. Vedeam și Masivul Postăvarul și Piatra Mare. Se vedeau și Poiana Izvoarelor sau releul Coștila, practic vedeam toți norii din toate zonele. Vedeam de unde vin și unde se duc. Știam că fusesem doar sub un nor care a decis să mă testeze cu acea grindină mică. Mi-am continuat drumul dar o altă ploaie a trecut peste mine. De data aceasta nu era cu grindină și cu picături ce aveau ca plan să mă ude. A trebuit să mă opresc și să îmi ascund telefonul în ghiozdan iar peste ghiozdan să trag husa de ploaie. Am încercat și eu să pun gluga, dar nu mă lăsa vântul. Am continuat prin ploaie. Vedeam releele de la Sorica. Mă gândeam că dacă nu se oprește ploaia să încerc să mă adăpostesc la Sorica. Însă nu a fost necesar să caut adăpost. Ploaia a încetat repede. Până am ajuns eu la Sorica deja era soare pe cer. Oricum acolo am constatat că era totul închis. Există o cabană dar nu știu care este rolul ei. Acum câțiva ani eu am urcat pârtia Sorica vara pe jos. Mai fusesem practic acolo, dar pentru că urcasem direct pe pârtie nu cunoșteam drumul pe care acum voiam să cobor. Dar am văzut că există marcaj: triunghi albastru.
Am început să cobor ușor urmărind stâlpișorii metalici cu triunghi albastru. M-au dus într-un loc din care se vedea o parte din Bușteni. Era frumos faptul că îmi puteam vedea casa de acolo. Apoi am continuat drumul urmărind stâlpișorii. Poiana în care eram era pe sfârșite. Stâlpișorii mă ghidau spre pădure. Poteca părea puțin de tot umblată…. și nici prea lată nu era. Am mers pe ea dar nu după mult timp mi-am dat seama că am o problemă. Poteca nu era marcată. Stâlpișorii mă băgaseră pe această potecă nemarcată. Era dubios. Nu vedeam logica. De ce nu era marcată? Am continuat să merg crezând că voi da de un marcaj, dar…. nimic. Intrasem în dubii. Să fi greșit poteca? Dar nu aveam cum… Mă gândeam că poate sunt pe o potecă greșită, potecă de animale sălbatice. Era exact ce îmi trebuia. Am scos telefonul, am activat hărțile cu gps și am constatat că nu eram pe poteca bună. Adevărata poteca era mai la dreapta mea, dar nu aveam cum să ajung la ea. Pentru că adevăratul drum era cam în paralel cu mine am continuat să merg în speranța că mă voi intersecta totuși cu drumul bun. Continuam să urmăresc gps-ul astfel încât să fiu sigur că rămân pe lângă drumul bun și că nu mă îndepărtez. Eram nervos pentru că ajunsesem aici. Am tras câteva înjurături să mă răcoresc. Problema era că ceasul îmi arăta ora 17. Fiind și timp de ploaie, pădurea era întunecată. Chiar nu îmi doream ca ultima parte a plimbării mele să fie pe o potecă nemarcată. Am decis să sun acasă pentru a anunța pe unde sunt și pentru că dacă vorbeam cu cineva făceam zgomot… Telefonul era pus pe suportul de pe bicicletă fapt ce îmi permitea să și vorbesc dar să și verific gps-ul. Vedeam că mă îndrept spre drumul bun, drum ce îmi apărea pe hartă ca fiind marcat. Și într-un final am ieșit în drum, moment de bucurie. Să vezi un marcaj te bucură, îți dă siguranță. Dar drumul era mai abrupt și a început iar ploaia. A trebuit să feresc iar telefonul de ploaie iar pentru asta trebuia să închei conversația. Nu mă bucura ideea tăcerii. Eram singur printr-o pădure necunoscută de mine… ploua și era întuneric. Am revenit la vechiul obicei și am început să urlu, să mă fac auzit. Erau porțiuni în care puteam să avansez pe bicicletă ceea ce mă bucura, dar și porțiuni pe care pentru precauție am hotărât să merg pe jos. Chiar îmi plăcea drumul și știam că dacă îl termin ies in civilizație. Se oprise și ploaia.
După tot chinul reușisem să ajung jos în Azuga. Acum eram pe drept. Atât eu cât și “calul” eram extrem de bucuroși. Abia așteptam să fiu pe drept, să pot pedala cu viteză. Să simt puterea “calului”.... Eram la câțiva kilometri de casă, dar avansam atât de repede că nu știu când am ajuns. Acum îmi stătea gândul doar la mâncare. De apă eram sătul, dar foamea nu îmi dădea pace.
Am încheiat ziua cu bine. A fost un drum obositor dar frumos. Iar peisajul este de vis. Merită încercat traseul dar să fie vremea ok.
Dacă în acea zi nu am reușit să fac tot traseul, de data aceasta mi-am luat revanșa….
Sfârșit
21 mai 2017