Omu

Vârful Omu și Refugiul Salvamont (13 Iunie 2017)

După cum știți în ultimul timp am încercat să ajung în locuri noi sau să refac traseele pe care deja le știam. Eu nu sunt un om al muntelui, nu am un fizic care să mă ajute să ajung prea departe, și nici nu dispun de multi bani pentru echipamente sofisticate… dar încerc să fac ceea ce știu că pot. Pot spune că de anul trecut am început să merg mai serios pe munte… Însă abia anul acesta am început să fac totul mai mult singur… Nu mă deranjează singurătatea, ba din contră… mă ajută să mă regăsesc.

Acum câteva zile am fost la Mălăiești, deci de data aceasta trebuia să complic lucrurile, așa că am ales ca traseu… Omu. Spre Vârful Omu se poate ajunge din mai multe direcții, însă eu doar pe Valea Cerbului am fost… Părea să îmi fie mai la îndemână să merg pe Valea Cerbului. Știam traseul, știam ce mă așteaptă, deci trebuia doar să fiu în stare să merg singur până în vârf….

La ora 5 dimineața m-am trezit după un somn de doar 5 ore. Se pare că în ultimul timp nu mă mai odihnesc cât trebuie, iar când am 5-6 ore de somn sunt chiar fericit. Deci din start plecam la drum lung puțin cam obosit. Pentru acest traseu am suplimentat sticluțele cu apă. Anul trecut am băut foarte multă apă pe acest traseu, însă acum voiam să beau mai moderat. Cu toate acestea am avut la mine 5 sticluțe de 0,5 L. Planul era să beau cam 3 la urcuș și două la coborâre.

Am plecat de acasă la ora 6:45. Deja erau 16 grade afara și era semn că toată ziua o să fiu foarte cald. Prognoza nu îmi arăta ploaie deloc.

Orașul Azuga văzut din Valea Cerbului (13 Iunie 2017)

Traseul este foarte ușor pentru că nu implică zone riscante cu lanțuri, dar este un traseu lung și de la început și până la final tot drumul este doar urcuș…. fapt ce te termină psihic și fizic.

Am pornit spre Valea Cerbului cu pași grăbiți. Știind că o să fac o eternitate pe drum încercam să avansez măcar pe drum drept cu viteză. Nu aveam de gând să merg tot drumul până la Gura Diham din simplul motiv că drumul spre Omu începe dintr-una din poieni… Deci am lăsat drumul să continue spre Gura Diham, iar eu am virat la stânga prin Poiana Fânului până la limita pădurii. Până aici fusese ușor, dar ceea ce urma avea să scoată apele din mine. Traseul este marcat cu dungă galbenă fiind foarte vizibil prin pădure dar problematic în zonele mai din vârf…. Înainte să intru în pădure mi-am activat harta cu localizarea prin GPS. Nu aveam nevoie de hartă pentru că știam drumul, dar vroiam sa folosesc localizarea pentru a ști mai precis cât am făcut din traseu.

Și am pornit la drum prin pădure. După doar câțiva pași poteca a început să prindă altitudine. Știam că am de urcat însă nu aveam cum să evit asta. Voiam să ajung în vârf, era logic că o să urc până la epuizare.

Am urcat, și am urcat… Am tot urcat… Am învățat faptul că trebuie să fac zgomot în pădure, așa că am început să urlu din când în când. Strigam în general doar două cuvinte: “Martiiiiiiiiiinnnnnnn” și “Balooooooooooooooooo”. Apoi mici discuții pe care le purtam eu cu mine în speranța că voi fi auzit de domnia sa blănoasă. Păream nebun. Probabil acesta e motivul pentru care nu m-am întâlnit cu ursul… o fi selectând și el cumva fraierul pe care sa îl sperie.

După acest minunat urcuș am ajuns la baza muntelui, mai precis în Poiana Coștilei. Intrarea în poiană din direcția din care am venit eu face ca acel păcat al urcării să fie trecut cu vederea.

Munții se arată în toată frumusețea lor. Dar dacă te uiți cu atenție vei înțelege că trebuie să urci mai sus decât poți vedea din Poiana Coștilei…. Așa că te întrebi dacă poți face asta….

Am continuat drumul și am reintrat în pădure. Nu după mult timp ajung la o intersecție de poteci, dar eu trebuia să urmez marcajul pe care am venit așa că am ținut drept. La stânga dacă viram aș fi ajuns tot în Poiana Coștilei și drumul ar fi continuat spre Căminul Alpin, dar dacă o luam spre dreapta aș fi mers spre Pichetul Roșu.

Poteca spre Omu (13 Iunie 2017)

Urmam dunga galbenă și mă bucuram de fiecare zonă din care se vedea peisajul. Urcam și urlam…. Și așa a continuat o bună parte din drum. Traseul este superb. Se modifica pe parcurs ce urci. Treci prin poieni, prin păduri, și printr-un mini canion, apoi mai sus e doar munte…. Practic peisajul este permanent și este vizibil în toate direcțiile. Era deosebit de cald și mă zăpăcea și efortul depus la urcare. Trebuia sa am grijă și de cantitatea de apă astfel încât să nu cumva să rămân fără.

După un timp am început să aud un alt om care urla tot pentru a fi auzit de urs. Chestia asta m-a bucurat și m-a făcut pe mine să iau o pauză de la urlat. Acum avea cine să facă zgomot și pentru mine. Dar nu a trecut mult timp și persoana respectivă m-a ajuns. Ne-am salutat, am vorbit puțin și am aflat că nu are de gând să ajungă la Omu, ci pe o brâna pe care să treacă în altă parte a muntelui. În fine… Ne-am urat drum bun și ne-am văzut de drum. Eu rămâneam în urmă și pentru că făceam poze. Încă îl auzeam pe singurul om pe care îl întâlnisem, și eram bucuros pentru că măcar o parte din traseu o mai face cineva. Eram din nou singur dar valea pe care o aveam în față părea pustie așa că am încetat să mai urlu.

Valea Cerbului (13 Iunie 2017)

Am continuat să urc și mare mi-a fost mirarea când în fața mea a apărut din nou același om. L-am întrebat ce a pățit și mi-a spus că a fost captivat de peisaj și a ratat poteca pe care trebuia să meargă și că se întoarce să o caute. Mi-a spus că a văzut și o vipera micuța pe potecă dar ar fi dat-o cu bețele mai departe. Un zgomot puternic de elicopter răsună în acel moment în munți. Dintr-o dată el îmi indică să privesc un versant al muntelui. Erau capre negre care coborau panta abruptă. Am considerat amândoi că elicopterul le speriase. Mi-a spus să fac poze, dar nu eram cu obiectivul potrivit montat. Apoi el a plecat și încă odată ne-am urat drum bun.

Drumul a continuat cu urcușul urcușurilor. Am văzut alt grup de capre negre care păreau să țipe la mine. Am încercat să fac poze dar totuși distanța era cam mare pentru aparatura mea.

Capra Neagra (13 Iunie 2017)

A urmat un mic popas deoarece nu mai puteam continua de foame. În mica pauză de masă am stat și am admirat munții. Era ca și cum aș fi luat masa în cer.

Am pornit spre vârf fără să mai simt senzația de foame, dar am început să îmi fac griji din alt motiv: vedeam nori și am auzit chiar și un tunet. Nu prea avea logică, era o vreme superbă fără ploaie, de ce erau acum nori și tuna? Apoi m-am gândit că așa este vremea la munte și măcar să avansez spre Cabana Omu…. să ajung la adăpost în caz că începe ploaia. Dar cum să avansez când drumul era doar de urcat? Abia mă mișcam…. Vedeam Cerdacul Obârșiei și știam că urmează serpentinele din finalul urcării. Acum și Releul Coștila se arăta în depărtare, iar din direcția din care venisem se vedea orașul Azuga. Serpentinele din final sunt epuizante, iar marcajul este lipsă. Doar din loc în loc apare câte un stâlpișor metalic pe care oricum galbenul marcajului nu se mai vede. Totuși cineva, probabil turist a marcat poteca folosind pietre așezate una peste alta, într-un echilibru fantastic.

Și cu ultimele puteri am reușit să scap și de zona serpentinelor și am început să văd Vârful Omu…. și antena din vârful vârfului. Ultimii pași m-au dus printre Cabana Omu și stația meteorologică spre locul în care puteam privi spre Valea Gaura.

Stația Meteorologica de la Omu (13 Iunie 2017)

Din păcate temerile mele în legătură cu acei nori erau reale. Vremea era urâtă la Vârful Omu. Nu era deloc soare, cald și senin așa cum fusese aproape tot drumul, ci aveam parte de nori, ceață, frig și vânt. Am căutat o stâncă mai înaltă după care să mă adăpostesc de vânt măcar dintr-o direcție și m-am așezat pe jos pentru a lua iar masa. Am zis să mănânc mai întâi și apoi să mă ocup de poze. Peisajul era superb dar prea puțin vizibil din cauza norilor grăbiți de vânt. Ceața mă cam învăluise și îmi producea o senzație de frig. Nu aveam la mine ceva gros, dar am luat pelerina de ploaie pe mine pentru că în ea mă încălzesc.

Am reușit să mănânc și chiar să port o conversație cu un prieten pe Facebook. Însă era atât de frig încât îmi înghețaseră mâinile pe telefon.

Valea Gaura (13 Iunie 2017)

M-am ridicat din acel loc și am făcut câteva poze la ceea ce încă se mai vedea, iar apoi mi-a venit ideea să urc pe Vârful Bucura Dumbrava, așa că m-am îndreptat spre el. Este un vârf vecin cu Vârful Omu și dacă tot eram acolo am zis să încerc. Așa puteam să văd și Omu din alt unghi. Am început să urc acel vârf dar pe la jumătatea lui m-am decis să renunț pentru că brusc frica de înălțime și-a făcut apariția…. Dacă mai eram cu cineva poate că aș fi urcat, dar a fost suficient să privesc în stânga spre Releu Coștila și să văd valea prin care am urcat….

Am coborât dezamăgit, dar oricum nu mai era de stat acolo și trebuia să plec urgent spre altitudini mai joase. Vedeam cum ceața sau norii se jucau și pe traseul pe care trebuia să cobor.

Releul Coștila văzut prin nori (13 Iunie 2017)

A fost și un moment în care efectiv Cabana Omu nu se mai vedea de nori, fapt ce m-a pus serios pe gânduri. Trebuia să urgentez coborârea până când norii nu ar fi stăpânit tot muntele. Dar nu poți merge repede din cauza grohotișului. Toată poteca înseamnă bolovani pe care trebuie să calci cu atenție. Nu de alunecare îmi făceam griji ci de modul în care călcam, încercând pe tot posibilul să nu am probleme cu gleznele. Trebuia să cobor în siguranță. Eram și singur așa că trebuia să fiu precaut, dar m-au ajutat foarte mult cele două bețe. Fără bețe nu aș fi coborât fără măcar o căzătură.

La urcare evitasem să pozez florile pentru că nu aveam chef sa schimb mereu obiectivele, așa că sarcina aceasta îmi revenea acum. Însă fiind pe grabă cu greu am acceptat să fac o pauză și pentru flori. Nu se simțea mai deloc faptul că am avansat cu coborârea. Parcă eram în același loc, deci și coborârea avea să dureze o eternitate.

Cabana Omu (13 Iunie 2017)

Când eram în vârf, amicul cu care vorbeam m-a prevenit asupra riscului de a greși poteca și credeam că nu am cum sa o greșesc, dar totuși am comis-o. Și nu era prima oară… Asta se întâmplă pentru că traseul nu este marcat corespunzător, pare că este lăsat de izbeliște. E total aiurea să realizezi că stai prost cu timpul și mai întâmpini și probleme cu poteca. Am văzut de sus unde trebuia să ajung așa că folosind tehnicile învățate de la caprele negre am coborât direct… Până la urmă dacă stau bine și mă gândesc sunt un berbec….

Ajuns pe poteca normală am continuat coborârea spre casă. Nu a trecut mult și am auzit oameni urlând în depărtare în spatele meu. Eram mirat pentru că la Omu văzusem doar câțiva oameni și văzusem și pe unde au ales să coboare…

Și totuși cineva era pe aceeași potecă cu mine. Foarte repede am fost ajuns din urmă, deoarece erau trei alergători. Și ei foloseau metoda urlatului pentru a nu lua blănosul prin surprindere, mai ales că ei alergau…. Nu au răspuns la salut…

Mi-am văzut de coborârea mea și am început să fac zgomot pentru că intrasem în pădure și era și foarte întuneric din cauza norilor.

Gentiana nivalis (Ochincel) (13 Iunie 2017)

Când am ajuns în Poiana Coștilei mă simțeam ca acasă, dar o săgeată îmi dezvăluia faptul că mai am de mers două ore până în Bușteni. Mi-a venit greu să cred că vor trece încă două ore până voi fi acasă, dar oarecum informațiile de pe acel indicator erau reale. Am coborât practic tot traseul exact pe unde venisem. Chiar și coborârea din Poiana Coștilei am preferat să o fac prin același loc, chiar dacă era cam în pantă….

Urlam cu drag și spor și mă pierdeam în decor. Cu fiecare pas făcut eram din ce în ce mai aproape de casă. După o coborâre pe care o pot denumi mama tuturor coborârilor am ajuns la un izvor de unde mi-am reumplut o sigură sticluță cu apă. Trebuia să beau din acea apă rece…. Iar de la izvor nu a mai fost mult de mers până în Poiana Fânului, practic Valea Cerbului…. Abia mai mergem de oboseala, dar eram un obosit fericit. Realizasem ceea ce îmi propusesem și eram în siguranță jos, la poalele munților. Și încet încet am mers spre casă…..

Sfârșit

18 iunie 2017

(Traseul a fost făcut pe 13 iunie 2017)