Nu am rezistat prea mult timp fără munte. Am omis să vă povestesc faptul că acum câteva zile am fost din nou în Munții Baiului, dar și pe traseul Căminul Alpin - Poiana Coștilei - Pichetul Roșu - Diham - Culmea Brădet - Predeal… Dar fusesem însoțit de cea mai bună prietenă a mea. Iar acele două zile petrecute în compania ei au fost superbe.
Din păcate în următoarea drumeție nu a putut să mă însoțească, dar nici eu nu am renunțat la idee….
M-am trezit la 5 cu gândul să fac o baie, să mănânc și să plec, dar m-am mocăit puțin…. Voiam să plec la 6 pentru că știam că am mult de mers. Însă până mi-am făcut și un sandviș, până am verificat dacă am tot necesarul la mine…timpul a trecut și m-am trezit că e ora 6:45… Deci din start am plecat cu o întârziere în program. Aveam de gând să filmez traseul și să îl pot prezenta mai apoi pe pagina Bușteni, dar în scurt timp am realizat că nu pot face acest lucru singur.
Eu împart traseul mereu în secțiuni. Îmi este mai ușor să îl fac pe bucăți și așa decid și unde fac pauzele principale. Practic între două secțiuni automat fac o pauză mai lungă. Așadar primul segment pe care trebuia să îl parcurg începea de acasă și se termina la Cabana Gura Diham. Aveam ghiozdanul destul de greu, fapt ce mă obosea puțin. Greutatea era dată în primul rând de aparatul foto complet, adică cu toate obiectivele pe care le dețin. Se adăugau și 4 sticluțe de apa de 0,5 l fiecare, mâncarea, pelerina, bateriile externe, bețele, șapca, dulciurile…. Deci mă cocoșa puțin…
Încerc mereu să îmbin plimbarea prin natură cu pasiunea pentru fotografie, dar sincer nu mereu am chef de făcut poze. Sunt și zone în care nu pot sa folosesc deloc aparatul foto, sau stau prost cu timpul. Iar aparatul nu poate fi ținut în permanență la gât pentru că riști să îl lovești, sau să se pună praful pe el. Deci trebuie ținut în ghiozdan și scos de acolo doar la nevoie, însă acest lucru poate fi enervant uneori. Mereu te oprești, îl scoți, faci doua poze, îl bagi, mai mergi 10 pași și vezi un alt peisaj, iar îl scoți, iar faci poze, iar îl bagi…. Uneori e mai simplu sa pui mâna pe telefon și să faci poze cu el.
Eram pe Valea Cerbului și în ciuda faptului că era puțin trecut de ora 7, oamenii deja făceau grătare. Niciodată nu am văzut poiana atât de plină de rulote.
Am ajuns la Gura Diham la ora 7:45. Era momentul să îmi deschid bețele astfel încât să mă ajute la urcare. Am băut și puțină apă și m-am îndreptat spre prima pantă mai serioasa de pe traseu. Încheiasem cu succes primul sector al traseului total propus. Urma porțiunea Cabana Gura Diham - Cabana Poiana Izvoarelor. De acum lucrurile se complicau puțin pentru că eram singur și intram in pădure puțin cam de dimineață… Mă tot gândeam cum să fac traseul astfel încât să nu întâlnesc animale sălbatice. Am revenit la vechiul obicei și am început să strig tot ce îmi trecea prin cap. Vorbeam singur dar destul de tare… sperând să mă fac auzit… Panta nu vroia deloc să renunțe. Deja îmi era groaznic de cald și îmi doream să ajung cât mai repede pe drum drept. În ciuda faptului că nu voiam să văd animale prin pădure nu a durat mult și am dat nas in nas cu unul… Era o salamandră deosebit de frumoasă. Nu am apucat să îi fac poze pentru că a plecat în drumul ei. Știu că este semn bun să întâlnești o salamandră… Înseamnă faptul că pădurea este curată, dar așa se zice și despre urs… Am mers încă două minute și am ajuns la prima intersecție. Aici drumul se desparte în două, poteca din stânga fiind pentru Poiana Izvoarelor iar cea din dreapta pentru Diham. Am ales bineînțeles poteca spre Poiana Izvoarelor și mi-am continuat drumul. Acum panta nu mai era atât de supărătoare și puteam avansa puțin mai repede. De obicei mă mocăi pe acest traseu dar de data aceasta ceva îmi dădea viteză. Poteca este “tăiată” de câteva izvoare care din păcate produc și noroi, însă cu puțină atenție și cu ajutorul bețelor orice astfel de obstacol este depășit fără probleme.
Am continuat drumul și discuția pe ton ridicat ce o purtam singur de nebun…Dar preferam sa fiu nebun decât să întâlnesc ursul…
Aproape de ora 9 eram în Poiana Izvoarelor și mă bucuram de faptul că terminasem încă un segment din traseu. Bucegii se vedeau în toată splendoarea lor, iar cerul albastru contribuia la acest peisaj de vis. Eram convins că toată ziua mă voi bucura de vreme bună. Dar nu avea rost să prind rădăcini aici, așa că am început următorul segment. Am pornit spre Pichetul Roșu, segment pe care trebuia să îl parcurg în 10 minute. Am întâlnit doi brazi cazuți chiar pe potecă, dar i-am ocolit destul de ușor. După câteva minute de mers am început să văd din nou muntele. Era semn că ajunsesem la Pichet.
Din Poiana Pichetul Roșu pornesc 4 trasee importante: spre Poiana Izvoarelor, spre Poiana Coștilei, spre Poiana Diham și spre Poiana Bucșoiu. Chiar zilele trecute trecusem pe aici dar venisem dinspre Poiana Coștilei și mă îndreptasem spre Poiana Diham. Acum trebuia să încerc și cealaltă “magistrala”. Venisem din Poiana Izvoarelor și aveam de gând să merg spre Poiana Bucșoiu. Am remarcat că stâlpul din intersecție a pierdut două din săgeți și sper sa fie puse cât mai repede posibil altele noi…asta dacă le vede cineva lipsa….
Eh, dacă până acum încercasem trei din cele patru direcții, de data aceasta mă băgăm pentru prima oară pe traseul spre Bucșoiu… Era timpul să încep un alt segment și să calc singur în necunoscut. Nu Poiana Bucșoiu era destinația mea, dar trebuia să ajung la ea…
Am memorat marcajul de pe indicator și am pornit și gps-ul. Am verificat dacă și gps-ul respectă același marcaj și am plecat pe poteca pe care nu mai fusesem niciodată. Fiind ceva nou pentru mine nu știam la ce să mă aștept, și am mers cu precauție. În mai puțin de 5 minute am auzit voci. Se auzeau din spatele meu, fapt ce însemna că nu mai eram singur. Erau doi oameni, probabil prieteni sau soț și soție. Am vrut să mă las depășit dar au intrat în vorbă cu mine și am mers alături de ei. Era ok să fiu cu cineva care mai făcuse acest traseu. În timp ce mergeam și vorbeam am observat și niște urme lăsate de urs în mijlocul potecii…. Acum, ce să-i faci daca acolo i-a venit…Măcar ne lăsase un semn al prezenței lui…
Cei doi cu care mergeam erau echipați foarte bine și nu păreau că vor merge tot drumul cu mine. Mă și miram că țin pasul cu ei. Poteca nu este grea, dar urcă ușor. Și-au făcut apariția și peisajele fapt ce însemna că ajunsesem in Poiana Bucșoiu. Aici am luat o pauză și ne-am separat. Eu mi-am văzut de drumul meu, iar ei cred că au urcat de-a dreptul pe Bucșoiu. Aveau tot ce le trebuia la ei, se vedea că nu e prima oară când fac asta, așa că nu avea rost să intru în panică. Trebuia să îi las să își îndeplinească visul. Înainte să ne despărțim mi-au spus cu exactitate ce marcaj să urmăresc și cum o să fie traseul mai departe. Acești oameni mi-au câștigat încrederea și admirația.
Dar nu rămăsesem singur. Acum poteca era plină de oameni. Chiar dacă îți doreai singurătate nu aveai de unde sa faci rost. Am pornit mai departe în necunoscut. Urcam din ce în ce mai sus, dar era un urcuș lejer pentru că din loc în loc apăreau și porțiuni drepte…asta până într-un punct…
Erau oameni care veneau din locul în care eu și restul mergeam… Atât de multi oameni încât trebuia să ne facem loc pe potecă și să cedăm trecerea celor mai rapizi. Și când eram eu în ascensiune…a trebuit sa fac loc unui grup de 30 de persoane care coborau. Ne întâlnisem in cel mai prost loc posibil. Era pantă de pământ amestecat cu pietricele instabile… Deci locul perfect în care să cedezi trecerea…. După ce am așteptat să treacă toți mi-am continuat urcarea și nu după mult timp am ajuns în zona numită La Prepeleac. Peisajul era superb. Vedeam masivele Postăvarul și Piatra Mare dar și Munții Baiului. Eram bucuros pentru faptul că mă aflam acolo. Am făcut câteva poze și am plecat mai departe pe poteca Take Ionescu. Poteca începea să pară puțin mai complicată, dar asta era doar în capul meu. Recunosc, îmi este frică de înălțime. Când sunt la înălțime mare creierul meu intră într-un fel de protecție automată și mă îndeamnă să nu fac vre-o prostie. Siguranța e pe primul loc.
Știam din poze că trebuie sa trec un pod, iar acum eram chiar în fața acelui pod. Nu este chiar un pod, ci mai degrabă o zonă mai sigură a potecii. Era ancorat chiar și podul cu lanțuri. Nu părea cel mai sigur pod, dar trebuia să îl trec. De poze nu prea mai aveam chef în acel moment, dat am făcut totuși 2-3… Podul se termina cu o scară ce trebuia coborâtă, dar acestei scări îi cam lipsea o treaptă. A trebuit să improvizez și să cobor. Ghiozdanul și bețele mă cam încurcau puțin, dar am reușit să cobor cu bine. Apoi a urmat un alt pod. Și o scară… dar de data aceasta era ruptă în totalitate. Am lăsat bețele în zona sigură în care urma să cobor, mi-am dat jos și ghiozdanul și l-am lăsat langa scară dar cu prudență pentru a fi sigur că nu se rostogolește. Apoi m-am întors cu fața la perete, m-am ținut bine de lanțuri și am căutat locuri sigure în care să îmi fixez picioarele. Am repetat operația până am reușit să cobor. Nu era distanță mare, dar altitudinea îmi zăpăcea puțin creierul și abia abia a ieșit din starea de alertă. Mi-am recuperat ghiozdanul și bețele și am continuat drumul. În scurt timp am realizat că am ajuns într-un punct maxim al traseului, un fel de trecătoare în cealaltă parte a muntelui, iar poteca a început să coboare. Eram din ce în ce mai aproape de destinația finală. Totuși mergeam cu prudență la vale pentru a evita la maxim o posibilă alunecare.
Din Poiana Bucșoiu și până în acest loc m-am umplut de polen. Era ca un fel de ceață ce ne acoperea pe toți la cea mai mică adiere de vânt. Polenul se pusese peste tot. Era pe ochelari, pe aparat, pe haine, pe ghiozdan… Dacă erai alergic nu scăpai cu bine de acolo.
Poteca mă ducea din ce în ce mai jos. Erau zone prin care treceam prin zăpadă, pe urme făcute de alții demult…întărite… Printre copaci se vedea destinația finală a excursiei, mai precis Cabana Mălăiești. Mai fusesem aici dar pe un alt traseu. Eram mândru de faptul că reușisem să ajung. Am făcut aproximativ 4 ore și 30 de minute. Zic eu că e bine având în vedere distanța. Lângă Cabana Mălăiești se află refugiul Salvamont Râșnov. Și el are o formă de cabană foarte reușită. Per total construcțiile arată bine și se încadrează perfect in peisaj.
Acolo ai parte de o panoramă la 360 de grade. Oriunde întorci capul vezi ceva frumos, vezi un munte, un copac, un peisaj de vis. Căldura și oboseala m-au făcut să îmi doresc puțină liniște și pauză, așa că mi-am găsit un loc de lenevit în iarbă. Erau și insecte de toate națiile prin iarba, dar nu mi-a păsat. Trebuia să zac puțin acolo. Am mâncat, m-am hidratat și am făcut câteva poze fără să mă ridic. Mă și descălțasem și era super făină senzația. Am lenevit o oră, apoi am decis că e timpul sa fac poze și să plec. M-am mișcat puțin de colo colo în căutare de flori pentru poze, iar apoi am plecat. Am luat decizia să nu revin pe același traseu ci să cobor spre Glăjărie. Era mai mult de mers și știam ce mă așteaptă pentru că pe aici mai fusesem. Am plecat din inima munților mulțumit de ceea ce văzusem. Acum tot ce trebuia să fac era să revin spre casă. Traseul de întoarcere nu are zone dificile ci doar coboară până în Glăjărie iar apoi urcă la Diham. Cu toate acestea tot trebuie să mergi cu atenție și să ai grija cum calci, pe ce calci, etc. Îmi place să combin traseele dacă pot și să evit să revin pe același drum. Pe traseu am întâlnit destui oameni care urcau, însă eu am considerat că era totuși o oră cam târzie pentru urcat. Probabil rămâneau la cabană peste noapte. Coborârea părea eternă. Simțeam un mic disconfort la degetele picioarelor, dar nu aveam ce să le fac, trebuia să cobor. Din când în când pădurea făcea loc și unor poieni prin care treceam cu plăcere, dar apoi coborârea era lungă și abruptă. A fost o bucurie să aud zgomotul apei în Glăjărie. Știam că am scăpat de vale, dar urma dealul fără sfârșit….
Încheiasem cu succes secțiunea de la Mălăiești la Glăjărie, dar greul parcă abia acum începea. Trebuia să urc până la Cabana Diham. Urcușul este destul de obositor, lung și abrupt. Este ceva ce nu vrei să faci de doua ori în viață. Dar trebuia… Mai urcasem această pantă blestemată, știam bine în ce mă bag, dar tot nu mă puteam relaxa știind ce plan idiot am ales. De ce nu coborâsem eu pe drumul pe care am urcat? De ce am vrut să mă chinui urcând dealul infinit? Of, totul părea bine calculat, dar acum regretăm enorm decizia mea. Nu trebuia să ajung aici. Puteam să evit, puteam să cobor pe unde am urcat. Eu și ideile mele….off. Oricum nu mă mai puteam întoarce de acolo, așa că nu aveam de ales decât să mă cert singur în gând și să urc. Nu mai era nimeni pe traseu care să urce. Eram singur și gâfâiam. Sub nici o formă nu mai eram în stare să fac și zgomot pentru urs. Am zis că ce o fi, o fi. Minutele au trecut și eu am reușit totuși să înaintez cât de cât. Mă împăcasem cu ideea și continuam la deal. A fost ca o minune când am văzut luminișul din Diham. Dar tot mai aveam de mers…. La Diham nu m-am oprit. Era multă lume ca întotdeauna, nici nu aveam unde să stau să îmi trag sufletul, așa că nu m-am oprit…. Picioarele începeau totuși să doară un pic…. dar trebuia să continui. Am început coborârea spre cabana Gura Diham și speram ca din cauza oboselii să nu fac 1000 de ani pe drum. Trageam de mine… Mai erau oameni pe traseu, erau chiar și mulți bicicliști. Mă uitam la cei din fața mea care mergeau pur și simplu pe unde credeau ei fără să țină cont de marcaj. Eu știu că poți să urmărești conducta dar e vital să urmărești marcajul. Abia când ne-am intersectat din nou femeia din grup a realizat că ei au mers aiurea. Atunci și-a dat seama că eu respectam marcajul și ei nu…. Nu le-am zis absolut nimic și i-am depășit când au luat pauză. Mi-am croit drum printre noroaie și într-un final am ajuns la Cabana Gura Diham. Am căutat repede o bancă pentru că mă dureau rău piciorele…. Era acolo și tractorașul care mă putea salva de ultima bucată din drum, dar am fost încăpățânat și nu l-am luat. Însă exact când tractorul se pregătea să plece i-am văzut grăbiți pe cei doi oameni cu care fusesem până în Poiana Bucșoiu. Ei nu m-au văzut pentru că erau parcate mașini între mine și tractor. Se grăbeau să ajungă la gară așa că au luat tractorul. Eu însă mai aveam de mers 5 km până acasă…
A fost un chin să simt pietrele de pe drum și să înghit praful lăsat de mașini…. Dar cu ultimele puteri am mers….
Mi-a plăcut foarte mult și singurătatea. Am stat și m-am gândit că totuși este riscant sa fi singur dar există și un avantaj. Rămân doar eu cu amintiri. Când merg cu o altă persoană nu am garanția faptului că ne vom mai vorbi…. Și pentru a evita ștergerea amintirilor, prefer singurătatea! Este ceva ce din păcate a rămas ca după un incendiu în sufletul meu… Și nu se curăță…. Nu se uită…
Mi-a luat mult timp să scriu povestea acelei zile (4 Iunie 2017), dar azi am reușit și sper să vă placă.
Sfârșit
6 Iunie 2017