 |
| Muntii Baiului - 14 Martie 2017 |
Totul a început brusc, fără un plan. M-am trezit dimineața și m-am tot gândit pe unde să mă plimb... Țineam morțiș să călăresc bicicleta cât mai departe, în locuri prin care nu mai fusesem.
În nebunia mea am zis că trebuie să urc în Munții Baiului. Am consultat rapid hărțile și am întrebat o prietenă dacă sunt probleme cu câinii pe la stânele de acolo. Am fost asigurat că ciobanii încă nu au urcat cu oile pe munte, așa că am decis că merită să plec. Bineînțeles că tot ei i-am spus ce să facă în cazul în care nu ajung până seara la 20 acasă....
Era o zi frumoasă. Pedalam spre Zamora..... și eram fericit că pot fi liber.... că pot atinge noi culmi....
Traseul era banal pe hartă. Era drum forestier marcat cu o cruce roșie. Deci, nu era imposibil de făcut și nici nu aveai cum să te rătăcești.
Drumul forestier incepe din pădurea din spatele Castelului Cantacuzino, spre dreapta.... adică spre Sinaia. Era perfect uscat pământul iar bicicleta urca fără probleme. Eu niciodată nu am pus răul înainte. Nu m-am gândit la animale, mie doar de câini îmi era...
După destul de multe curbe am ajuns la o intersecție in care am virat ușor la stânga. Am uitat sa va spun un lucru important. Acest drum forestier, in ciuda faptului că este marcat pentru turiști are o barieră de metal la început. Lângă barieră sunt montate panouri de avertizare, prin care ni se atrage atenția că intrăm pe proprietatea castelului și că circulația publică este interzisă. Chiar am stat câteva minute lângă barieră și mă gândeam dacă să trec sau nu de ea. Dar am trecut...
În intersecția de care va spuneam era o mașină de teren cu cineva înăuntru. Am salutat politicos și mi-am văzut de drum. Nu știu ce păzea, dar în acea zonă se auzeau tot felul de utilaje..... Am presupus că e vorba de vre-o taiere de copaci.....
Drumul nu mai era uscat ca la început. Devenise umed iar puțin mai sus au apărut niște noroaie de toată frumusețea. Se vedeau urme de mașini și urme de copaci lipsa.... Urcarea prin noroi este dificilă pe bicicletă..... Te obligă să dai tot ce poți, dar daca noroiul opune rezistență nu ai ce face.... Nu poți înainta. Așa că am mai mers și pe jos.... Avansam destul de lent și în reluare. Eram ba pe jos, ba pe bicicleta.
Din nou noroiul a câștigat lupta iar eu am coborât de pe bicicleta.... moment în care ceva mi-a atras atenția chiar în noroi. Erau primele urme de urs pe care le-am văzut vre-o-dată. Am rămas uimit de mărimea lor și de cât de recente păreau. Dar mi-am văzut de drum....
După alte curbe am scăpat de noroi dar am dat de un strat subțire de zăpadă. Era bine pe zăpadă pentru că bicicleta se comportă bine pe zăpadă.. Iar drumul nu mai era moale și greu..... Puteam înainta cu mai puțin efort.
Zăpadă avea doar un centimetru, era proaspătă.... Dar a trebuit să mă opresc și să admir noua descoperire. Se pare că nu eram eu primul pe acel drum. Pe zăpada proaspătă se vedeau foarte multe urme de urs care mergeau în aceeași direcție cu mine..... Doar că domnul urs avea un avans față de mine.... și nu cred că era singur, deoarece pe partea cealaltă a drumului erau alte urme de urs care erau fix pe aceeași direcție cu mine. Inițial am zis că e cazul să mă întorc, dar ceva din mine vroia să continue.... Așa că am inceput sa fac zgomot și să îl strig pe Moș Martin. Urmele lui erau pe o distanta destul de mare din drum. Deci se pare că se folosește de drum.... și nu merge pe unde îl apucă prin pădure.... Și totuși după un timp a părăsit traseul. Eram puțin speriat și era normal să fiu așa. Nu mai văzusem urme de urs. Ieșise din hibernare și probabil îi era foame. Dar Dumnezeu nu a vrut sa ne facă cunoștință... Și bine a făcut.
Drumul a continuat pentru mine cu o panta parțial înzăpezită pe care am urcat-o pe lângă bicicleta. Pădurea era îmbrăcată în chiciură și arată minunat, apoi munții golași dar acoperiți cu zăpadă și-au făcut apariția. Zăpadă era groasa, nu aveam cum sa mai urc pe bicicleta, dar am continuat să o împing. Am văzut stânele și am continuat să merg spre ele. Nu era imposibil de urcat, dar nici prea ușor. Nu eram echipat pentru zăpadă. Planul meu era să merg până când dădeam de drumul care duce spre Azuga. Aveam Gps-ul pornit și vedeam exact unde sunt și cât mai am din traseu. Când priveam înapoi vedeam Poiana Țapului și jumătate din Munții Bucegi. Nu se vedeau complet din cauza norilor care erau coborâți foarte jos. În ciuda faptului că am văzut norii, nu am realizat că pot fi un pericol. Nu erau de ploaie chiar daca erau griji și urâți....
De nicăieri se aude un zgomot de motor de mașina și după un timp văd un fel de ARO cum vine spre mine. Mă dau din drum, salut și îmi văd de drum. Venea de la ultima stană.... De acolo nu mai erau urme de mașina mai departe. Bineînțeles că un câine cat casa și-a făcut apariția de la stână.... așa că am înaintat prin zăpadă în armonia perfecta a latratului de dulău.... Faptul că nu mai erau urme de mașină nu era un semn bun. Zăpadă era destul de mare și înaintam greu. Mai și scăpam câte un picior adânc în zăpadă. Noroc că mă țineam de bicicleta. Dar și pe ea trebuia să o scot uneori din probleme....
Am ajuns la niste râpe pe care le-am trecut cu rugăciuni și câteva mici înjurături... Din cauza acelui câine îmi era frică să mă întorc. Dar mă gândeam că ajung la intersecția de drumuri și că virez spre Azuga..... Intersecția era în punctul cel mai înalt al drumului, undeva pe la 1800 m. Deci mă chinuiam să urc prin zăpadă, dar speram ca apoi totul sa devina coborâre....
 |
| Spre Culmea Zamora... |
:).
Am mers intr-o anumită direcție încă 10 minute, m-am uitat la ceas, am văzut că se face târziu dar nu găsisem soluția să ies din problema. Practic aveam două mari probleme: norii și Gps-ul. Nu trecusem niciodată prin așa ceva. Mă gândisem și la salvamont, dar pe acea vizibilitate erau slabe șanse să mă găsească și în plus eram cu bicicleta....Părea aiurea sa fiu acolo pe zăpadă cu bicicleta. Iar să mă întorc înapoi pe unde am venit nu prea îmi surâdea.... Trecusem greu de câine și de acele râpe. Chiar nu vroiam sa mă întorc pe acolo. Dar se pare că era ultima soluție.... Trebuia să încerc. Abia îmi vedeam urmele, dar fără ele as fi fost mort. Trebuia să merg cu grija dar totuși sa grăbesc puțin pasul,deoarece vântul îmi dădea zăpadă peste urme.....Și dacă le acoperea nu mă mai puteam întoarce. Am trecut cu greu de râpe. Urma stâna cu probleme, dar nu știu unde era câinele de data aceasta. Nu m-a mai lătrat. Am văzut că spre oraș era soare și nu îmi venea să cred. Eram salvat. Trebuia doar să fiu precaut pe drum și să mă rog sa nu dau de urs. Când am ajuns pe pământ uscat eram cel mai fericit om din lume. Am fluierat tot drumul.... Și intr-un final am ajuns acasă teafăr. Problema cu gps-ul cred că a fost din cauza norilor prea groși...
Din acea zi am decis sa nu mai fac tâmpenii. Chiar mă panicasem....
Acum când privesc spre acei munți îi văd fără zăpadă, fapt provocator 
:)
:)
Sper să fiți precauți când vedeți nori. Experiența aceasta mi-a adus aminte de acel grup pierdut la Azuga. Și ei au precizat că le-a murit Gps-ul.
Atât este povestea....
24 Martie 2017