Spre moarte..
Am avut ieri o idee de traseu…
Am stabilit cu Dani să ne întâlnit la 6:30 la mine acasă. Știam că avem mult de mers și trebuie să plecăm cât mai de dimineață…
Logic, a fost o noapte în care am adormit greu, dar nu știu de ce. A doua zi, după doar 4 ore de somn mi-a sunat ceasul. Eram morocănos, dar știam că trebuie să mă pregătesc de plecare.
Dani este un prieten extrem de punctual. (Asta dacă nu îi socotim cele 2 ore și 20 de minute de întârziere de data trecuta).
Ora 6:20. Dani era deja în fața casei și eu nici măcar nu eram încălțat. L-am primit în casă și am avut rugămintea să mă aștepte până mănânc. Nu a putut să spună nu…
Am făcut ultimele verificări ale echipamentului și am constatat faptul că iar o sa car o tonă, dar aveam speranța că măcar voi face niste poze superbe dacă ajungem la destinație.
Ora 7:05. Am plecat amândoi spre traseul stabilit. Treceam prin fața curții “spitalului” și puteam admira…. ceața care acoperea complet muntele. Era o mică dilemă în planul nostru. Se putea oare urca pe munte cu acea ceață densă? Eram oricum prea porniți pe îndeplinirea misiunii, așa că nu am vrut să facem din acea ceață un posibil impediment.
Am continuat urcarea spre Telecabina Bușteni - Babele.
Dani are extrem de mult antrenament la activ pentru că este sportiv, încă eu abia mă târâiam după el. Până la limita Parcului Natural Bucegi eram deja terminat.
Știam că vom merge pe un traseu ce înseamnă doar urcuș, dar este în natura mea să mă chinui și să urc. Ador muntele, peisajele, fotografia…. Știam că traseul propus este închis pe timpul iernii, dar ne bazam pe încrederea în forțele noastre și în faptul că o bună parte din zăpadă se topise.
Ne-am oprit la intrare în pădure pentru că trebuia eu sa adaug niste colțari peste încălțăminte. Nu sunt colțari de alpinism, dar își fac treaba bine pe gheață când mergi sau alergi. Acum, cu colțarii montați aveam mai multă încredere în mine. Trebuia doar să pot ține pasul cu Dani. Dar spre norocul meu el patina puțin așa că nu a putut să avanseze cu viteză la deal. Eram bucuros pentru că eu nu întâmpinam deloc problema lui și nici nu mă fugărise așa cum are obiceiul.
Drumul nostru era puțin comun cu traseul spre Cascada Urlatatoarea, dar după terminarea pantei de început ne separam total de acel traseu. Urcarea era acum mai lină dar chiar și așa mă aducea ușor într-o stare de gâfâială absolută. Dani nu se putea abține și din când în când alerga prin pădure. Erau momente în care mă întrebam de unde are atâta energie….
Eram bucuroși pentru că exista potecă prin zăpadă. Deci cineva mai urcase pe acolo.
Dani îmi dăduse prioritate în fața, așa că acum era nevoit să meargă în ritmul meu. Era mai bine așa pentru că puteam să vorbim. Și am urcat, și am urcat…. Poteca se continua printr-o vale ce era acoperită de o avalanșă mai veche. Am stat două minute acolo să privim și să înțelegem fenomenul. Erau urmele clare ale unei avalanșe mici, dar conținea bucăți rotunde cât mingile de fotbal de gheață pură. Deci, chiar dacă aparent părea o avalanșă mică, acele bucăți de gheață dacă te prindeau nu se termina cu bine. Am făcut repede doua poze cu mobilul pentru că mi-a fost lene să scot aparatul foto și apoi ne-am continuat drumul.
Discuția a continuat pe baza acelei avalanșe. Continuam să urcăm și să trecem de cruci. Chiar ne întrebam de ce sa mori acolo. Mă gândeam doar la condiții meteo nefavorabile.
Poteca ne punea uneori la încercare, pentru că erau locuri cu văi puțin mai greu de trecut. Dar am trecut cu foarte multă atenție. Pașii celor ce făcuseră poteca erau acum lăsați într-o zăpadă dură, destul de rezistență și pentru noi.
Continuam să urcăm și să vorbim. Pădurea era ușor acoperită cu chiciura iar restul peisajului era cufundat în ceață. Eu mă gândeam că vom ajunge sus, deasupra ceței și vom prinde un peisaj de vis. Dar urcușul era destul de complicat… și necesita atenție plus timp.
În fața noastră își face apariția o alta vale. Poteca o traversa, dar urmele nu mai erau stabile aici. Trebuia să fim prudenți și să ne descurcăm singuri. Era o vale cu zăpada netedă și tare, sau cel puțin părea tare. Lungimea abruptului trebuia luată în calcul serios. Dani a făcut primii pași dar a constatat repede faptul că alunecă. Nu avea cum să treacă pentru că zăpada de sub el se sfâșia și o lua la vale. Am zis să încerc eu pentru că aveam colțari. Poate că părea că mă descurc mai bine, dar și eu alunecam pentru că zăpada ceda sub mine. Nu era bine deloc.
Aveam la mine o cordelină. Am decis să o legăm de un copac și să trecem cu ajutorul ei. Dani a legat cordelina iar eu am început traversarea. Mergem încet și eliberam câte puțin din cordelină. La mijlocul văii am realizat că am terminat cordelină. Era timpul să găsim o soluție. De acolo părea simplu mai departe pentru că se revedeau pașii înfipți în zăpadă mai dură. M-am înțepenit bine în zăpada din acel loc și i-am spus lui Dani că trebuie să dezlege cordelina și sa vină spre mine pentru că îl voi ține eu. A făcut exact cum am spus, mai puțin partea cu venitul… El continua să alunece și acest fapt cred că l-a făcut să realizeze că nu mai poate avansa. Noi oricum stabilisem de la plecare că nu vârful este important și că ne vom întoarce dacă simțim că este prea periculos. Am incercat de câteva ori să îl conving să vină, dar psihicul lui îi dicta corpului să nu mă asculte. Am analizat bine valea și am observat că mai sus ar fi fost mai îngustă și șansele de reușită probabil ar fi fost mai mari. I-am recomandat să încerce să ajungă mai sus, dar în momentul în care a început să urce am decis că nu se merită. L-am oprit, i-am spus să lege din nou cordelina de acel copac și am decis împreună că trebuie să mă întorc spre el și să anulăm.
A fost greoaie întoarcerea mea. Trebuia să dau cu colțarii în zăpadă pentru a îmi face un fel de trepte, dar să nu folosesc o forța maxima pentru că nu vroiam să mă destabilizez. Nu mă gândeam că zăpada de sub mine poate sa plece cu tot cu mine. Asta era ultima chestia la care mă gândeam. Făceam pași mici înapoi. Parcă îmi era mai greu să revin. Cu fiecare pas făcut strângeam și cordelina astfel încât să nu mai fie atât de lungă. A fost greu de tot să revin, dar am reușit. Eram triști amândoi. Simțeam că Dani nici nu vrea să mai vorbească de supărare. Amândoi ne doream să ajungem la Cantonul Schiel. Dar știam că întoarcerea tot pe acolo ar fi fost, deci, chiar dacă treceam amândoi cu bine, trebuia să repetăm faza și la întoarcere. Acea vale era extrem de largă și de lungă. Acolo dacă alunecai ai fi prins o viteză foarte mare până jos…. Și nu știu ce era jos….
Pentru a ne ridica puțin moralul am decis să ne oprim și să mâncăm. Eu oricum am simțit că mi-am încordat prea mult slănina în acea vale. Aveam nevoie de pauză și de hrană. Am încercat să îl scot din tristețe și pe Dani și apoi am pornit înapoi spre casă. Acesta fusese primul traseu în care noi a trebuit să renunțăm. Nu eram prea ok. Iar el este sportiv, nu știu dacă pentru el există renunțarea. În turele pe care le-am făcut cu el am văzut o voință și o putere fantastică. Îl compar pe Dani cu un plug de zăpadă feroviar. Așa este el, de neoprit. Era normal să se întristeze pentru că nu am putut avansa mai mult.
I-am propus sa mergem încet pentru că practic acum aveam mai mult timp decât aveam nevoie. Cu prudență maximă am început coborârea. Era totul ok, nu aveam de ce să ne îngrijorăm. Treceam încet văile care necesitau atenție și continuam să vorbim. Am ajuns și la o vale care ne-a pus puțin în dificultate prima oară. Trebuia doar să o tratăm cu mult calm și scăpam și de ea. Dani era primul și simțeam că această vale îi creează puțin disconfort. Eu eram atât de aproape de el încât așteptam să facă pasul pentru a îl pune eu. Nu știu de ce am constatat că ar fi mai bine să pun picioarele pe alte zone și fără să îl anunț intenția mea am acționat. Dar decizia de a nu merge exact pe urmele lui m-a cam costat. Brusc am căzut pe fund și spate, iar din acel moment am ieșit inevitabil de pe potecă și m-am îndreptat prin alunecare incontrolabilă direct în acea vale teribilă. Nu aveam cum să opresc alunecarea. Nici nu am avut timp de reacție. Nu am scos nici măcar un sunet… doar îmi vedeam liniștit de alunecarea spre moarte. Cred că eram deja împăcat cu ideea că acolo mor. Culmea, peisajul părea să-mi placă. Nu am avut timp să mă panichez. Curgeam la vale. Dar știam că acolo mor. Nu este nimic adevărat din filme. Eu nu am văzut secvențe din viața mea, nu am developat amintiri rapide, nu m-am gândit la cineva drag, etc. Nu. Eu doar știam că mor. Și văzusem multe alunecări pe Discovery în care personajul nu curgea lin ca mine, ci se rostogolea pe toate părțile posibile. Asta mă punea pe gânduri… Nu vroiam să încep și rostogoliri violente. Nu aveam de unde să știu cum arată valea și cât voi aluneca așa. Sincer, în acele momente am crezut că am alunecat zeci de metri. Și totuși m-am oprit… Nu murisem dar nici nu aveam siguranța că nu voi porni din nou la vale. Pentru a nu îl panica pe Dani am strigat spre el de două ori “Sunt bine! Sunt bine!”. El chiar dacă practic era cu un pas înaintea mea nu a apucat să vadă momentul decisiv în care am început drumul spre moarte. Dar a văzut restul alunecării. El nu avea cum să ajungă la mine și oricum nu îmi doream asta. Pentru că eram bine am decis să nu vină spre mine și să se expună și el pericolului. Trebuia deci să ies de acolo singur. Chiar dacă eu am crezut că am alunecat o grămadă…. în realitate cred că erau doar 10 metri. Însă în alunecare îmi pierdusem un băț și rămăsesem agățat cu unul din colțari în pantaloni. Colțarii mi-au rupt pantalonii și nu vroiau să iasă din ei. M-am chinuit puțin până m-am eliberat și am decis că nu plec de acolo fără băț. Dar panta pe care eram era destul de abruptă iar bățul era mai sus de mine. Nu vroiam să risc prea mult totuși. Nu m-am ridicat deloc în picioare dar am început un fel de mers în fund cu spatele. Aveam și rucsacul de o tonă iar ceea ce vroiam eu sa fac părea imposibil. Urcam puțin, alunecam înapoi puțin… A fost o luptă și totuși am recuperat bățul. Însă nu aveam cum să ajung la potecă. Mă gândeam că poate reușesc să ies mai jos, fapt ce însemna să continui să alunec controlat mai departe, dar nimic nu îmi putea garanta controlul alunecării. Totul era la mine, inclusiv cordelina. Dani nu avea cum să mă ajute. Am vorbit cu el și i-am spus că încerc să ies mai jos. Mi-a fost frică să mă ridic în picioare și am decis să cobor tot pe fund. Imediat mi-am dat seama de faptul că prin acea vale trecuse și o avalanșă. Credeam că este aceeași avalanșă pe care o văzusem noi din potecă. Așa că am stabilit cu Dani sa ne întâlnim la baza ei. Poteca îl distanța pe Dani de mine, dar nu îmi făceam griji. Eram mulțumit pentru că nu pățisem nimic grav. Am continuat coborârea și m-am ridicat și în picioare de doua ori în locurile în care am considerat că este ok. Totuși târâșul meu pe fund peste avalanșă era un pic dureros. Avalanșa era cu bucăți mari de gheață rotundă. Nu era locul cel mai fain pentru distracție. A fost un moment în care Dani era atât de departe încât nu ne-am mai auzit. Iar el a ajuns la avalanșa din potecă, dar nu era cea peste care eram eu. Și eu am realizat că eram pe alta, nu pe cea pe care o văzusem cu el din potecă. Faptul că nu eram în același loc și nici nu mă mai auzea mă pusese puțin pe gânduri. Nu era bine deloc să nu știm poziția fiecăruia și să pierdem comunicarea. Nu știam nici dacă avem semnale pe telefoane….
Dar când am strigat mai tare am primit totuși răspunsul dorit. Dani a auzit strigătul meu și mi-a răspuns. Totuși poteca venea spre mine iar eu trebuia să mai cobor puțin. Ajuns pe potecă am observat că nu se vedea această avalanșă pe care coborâsem eu. Eram totuși mulțumiți pentru că ne regăsisem și eram ok. Am continuat coborârea amândoi cu și mai mare prudență decât până atunci. Îi puneam întrebări legate de momentul meu unic din viața. Mi-a spus că nu am scos nici un sunet dar a apucat să mă vadă cum mă duc. Spunea că eram cuminte ca un cadavru. Frumoasă asemănare…
Drumul a continuat fără alte probleme. Și pentru că era totul ok și încă aveam timp destul am dat o fugă și până în Valea Spumoasă.
Consider că rucsacul a jucat un rol poate vital. Am ferit coloana de probleme dar m-a și ținut pe spate. Nu înțeleg de ce am alunecat atât de rapid mai ales pentru că aveam colțari….
Dar sunt bine. Nu mi-a fost rău, nu m-am lovit absolut deloc și am coborât pe piciorele mele.
Totuși voi evita acest traseu până la vară. A fost la limită azi. Mi-a plăcut ceea ce am trăit, dar nu vreau să repet așa ceva niciodată. A fost o minune faptul că am supraviețuit. Altfel trebuia să citiți varianta lui Dani :)
PS. Să nu mergeți pe trasee interzise iarna!