Crucea

Ziua de duminică a început cu soarele luminând munții. Era clar că o să prind vreme bună în noua mea excursie…

Am plecat la ora 6:45. Aveam în spate ghiozdanul de o tonă încărcat cu aparatura foto, mâncare, dulciuri și 6 sticluțe de apă de 0,5 L fiecare. Totul mă cocoșa, dar nu puteam să renunț la nimic din bagaj.

Îmi alesesem de data aceasta un traseu greu pentru mine, cu riscuri, cu improbabilitate de reușită…. dar îmi doream să îl refac.

Mergeam spre strada Caraiman admirând munții și înălțimea lor, priveam Crucea și mă gândeam la faptul că voi ajunge acolo. Dar mă gândeam și la faptul că o să am mult de urcat și de îndurat pentru a pune piciorul din nou la Cruce.

Ajuns la strada Caraiman am continuat drumul pe acesta spre Hotelul Silva. Nu aveam la mine bani absolut deloc, fapt ce însemna obligatoriu că trebuia să mă descurc exemplar și să urc și să cobor doar pe jos. Telecabina era exclusă din start.

Traseul spre Cruce se împarte în trei părți: în primul rând partea de oraș până la limita pădurii, apoi porțiunea până la cabana Caraiman, iar ultima parte fiind adjudecată de Brâna Mare a Caraimanului.

Pot spune că eram deja leoarcă în timp ce mergeam spre pădure. Mă topea și soarele și mă termina și ghiozdanul plus strada ușor înclinată… Dar am ajuns oarecum repede la pădure. Mi-am tras puțin sufletul și apoi am început urcarea pe rădăcinile copacilor, rădăcini care sunt ca niste trepte. Este faină urcarea cu ajutorul copacilor. Eu o consider un fel de ajutor de la Dumnezeu.

Inițial poteca era puțin cam umeda din cauza unor mici izvoare care își fac veacul pe acolo…

Câteva minute am mers pe drumul comun care duce și spre Valea Spumoasă.

Continuam să urc, iar acum nu mai aveam nici o treabă cu Spumoasa, dar aveam să o văd din depărtare.

Jepii Mici

Credeam că voi fi singur la ora aceea pe traseu, dar nu a fost așa. Auzeam voci din fața mea și era ok pentru că alungau posibilitatea întâlnirilor cu Martin. Gălăgioșii erau niște copii însoțiți cred că de profesori. Făceau o pauză și m-au lăsat să trec eu primul. Dar ce să mai merg? Îmi murise și mie motorul imediat cum am trecut de ei. Iar de acolo deja începeau lanțurile Jepilor Mici…. Am coborât pe o scară iar apoi am continuat urcarea. Traseul nu este dificil dacă vremea este bună și urci cu precauție. Trebuie să calculezi bine fiecare mișcare, fiecare pas, fiecare loc de unde te ți. E vital să nu te grăbești și să ai respect pentru acest traseu. Din loc în loc poteca urca brusc mai sus, iar pentru asta trebuia să mă cațăr și să mă țin de ce apuc. Din nou în astfel de hopuri realizezi faptul că tot Dumnezeu ți-a lăsat mânere de care să te ți și să urci în siguranță, mai exact tot rădăcini care ies din pământ doar cât să poți să le cuprinzi cu palma… și sunt extrem de rezistente. Nu după mult timp am ajuns într-o zonă în care trebuia să cobor la o apă și să o traversez. Acolo erau vre-o 5 tineri care tocmai plecau mai departe. Nu erau echipați cu bocanci. Tot în acel loc erau și doi oameni care nu făceau parte din grupul tinerilor. Am coborât la apă, am trecut peste bolovani și mi-am văzut în continuare de drum. Ajuns într-o zonă mai grea am decis să îi las pe cei doi oameni să mă depășească pentru că păreau mai antrenați decât mine și nu voiam să blochez eu poteca….

Și erau doar la câțiva metrii în fața mea, moment în care am auzit zgomot de pietre și am și reușit să văd vre-o 5 bolovani cum veneau direct spre cei doi. Și ei au auzit și au reușit să se ferească din calea bolovanilor. Faza acesta mi-a amintit de faptul că de fiecare dată când urc pe Jepii Mici se găsește căte un fraier care să provoace alunecarea pietrelor. De data aceasta grupul acela de tineri neechipați era vinovat. Am vorbit cu cei doi și am ajuns la aceeași concluzie a vinovaților…. Acei tineri nici măcar nu au strigat “pietre” așa cum ar fi fost normal. De ce am dat vina pe ei? Pentru că erau înaintea noastră și pentru că nu aveau bocanci. Aderența este redusă în altă încălțăminte și au împins prea tare în pietre, fapt ce putea fi mortal pentru noi cei care eram mai jos de ei. Dar ei au trecut și nu le-a păsat. Noi însă puteam să ne găsim sfârșitul acolo dacă ne nimereau bolovanii. De aceea insist pe ideea bocancilor și a mersului civilizat pe munte…

Jepii Mici

După micul eveniment, fiecare și-a continuat drumul. Urcare, urcare, numai urcare. Nu mă grăbeam, oricum nu aveam cum să merg mai repede pe acolo. Frumusețea traseului este dată tocmai de pericolul lui, de lanțurile pe care trebuie sa le folosești, dar și de peisajul fantastic al Văii Caraiman, vale ce găzduiește o cascadă fantomă: Cascada Caraiman. Nu este vizibilă tot timpul anului motiv pentru care lumea spune că ar fi o cascadă fantomă. Apariția ei este în strânsă legătură cu topirea zăpezilor.

Începusem să văd și Cabana Caraiman, iar acest lucru însemna faptul că mă apropii de finalul urcușului și că urmează o binemeritată pauză. Eram fericit de reușită. Era pentru prima dată când făcusem acest traseu singur, era și normal să radiez de bucurie.

Cabana Caraiman

Oprirea a fost pe iarbă. Pusesem telefonul să captureze norii, iar eu mă relaxam mâncând și admirând peisajul. Priveam spre pasul următor, adică spre Brâna Mare a Caraimanului. Nu era chiar totul ok. Se puteau vedea zone acoperite de ceață. Nu departe de mine, erau câțiva tineri care se întrebau dacă se poate urca pe brâna pe ceață. Același lucru mă întrebam și eu. Am stat aproape o oră acolo, timp în care telefonul captura norii pentru un timelapse iar eu mă gândeam dacă să urc sau nu spre cruce. Era puțin aiurea să renunț. Tot efortul ar fi fost în zadar. Am sunat-o pe mama pentru a o întreba cum vede ea din oraș crucea. Mi-a spus că nu o vede din cauza norilor. Nu era răspunsul pe care îl doream, dar am decis să risc. Am văzut că mai urcă și alții, deci nu aș fi fost singur și neajutorat în caz de ceva…

Eu îmi aduceam aminte brâna altfel. E drept, eram mai mic când am urcat pe acolo prima oară. Știam că îmi produce rău de înălțime, așa că am urcat cu teamă. Dar spre surprinderea mea, nu m-am mai temut. Nu mi-a mai fost frică, dar nici nu prea m-am uitat în jos, în hăurile bântuite de ceață…

Nu părea să dispară ceața prea curând. Eram destul de aproape de cruce dar nu o puteam vedea de loc. În schimb am văzut niște oameni pe potecă rupând cu spor Rhododendron.

Terminasem brâna și mă intersectasem cu traseul care vine de la Babele. Eram practic in fața crucii…dar nu o puteam vedea. Am pornit transmisiunea în direct și am continuat să merg spre monument. Încet încet începea să se vadă misterioasa cruce. Sentimentul reușitei îmi cutremura tot corpul. Bine, eram și terminat de oboseala, dar și emoția de a fi acolo juca un rol important. Reușisem. Urcasem pe jos singur până la faimoasa cruce.

Și de această dată am căutat un loc pe iarbă în care să stau și să pun telefonul să captureze norii. Am avut norocul să se ridice ceața pentru aproape 30 de minute. Apoi, un alt val de ceață a învăluit tot peisajul.

Valea Prahovei

Despre Cruce nu pot sa spun multe. E doar puțin mai degradată față de cum o țineam eu minte.

Am stat destul de mult timp acolo încercând să surprind mișcarea norilor și a ceții. Apoi m-a lovit brusc ideea că nu o să cobor pe lumina de acolo. Am strâns repede totul și am pornit spre casă. Acum schimbasem traseul și mă îndreptam spre Babele, iar de acolo urma să merg spre Cantonul Schiel, coborârea urmând să o efectuez pe Jepii Mari.

Bețele de drumeție m-au ajutat enorm. Datorita lor aveam viteză și stabilitate dar și bocancii au fost prețioși. A contat enorm echipamentul. Bine, eu am ceva modest dar oricum bun. La Babele am ajuns mai repede decât credeam. Iar la Sfinx am fost dezamăgit de “energiile” emise de piatră. Am găsit cerculețe făcute din piatră, fapt care nu este ok în acel mediu natural. Intervenția omului “posedat de energie” este acum vizibilă lângă Sfinx. Este urât. Este pentru creduli.

Pentru a ajunge la Cantonul Schiel trebuia să străbat o bună parte din Platoul Bucegi. Iar asta iar îmi lua destul de mult timp. Goneam pe platou deoarece credeam că o să îmi ia mult timp coborârea spre oraș. Inevitabil am trecut pe lângă o stână unde un cățeluș a decis să mă latre. Dar, mi-am văzut de drumul meu.

Muntii Bucegi

Drumul a continuat pe o potecă îngustă printre jnepeni, iar după puțin timp și-a făcut apariția Cantonul Schiel (Jepi). Doar două minute m-am oprit aici. Am admirat stadiul de degradare al pereților și apoi am plecat. Trebuia să reduc viteza și să fiu mai prudent la rădăcini și bolovani. O parte destul de mică din coborâre implică și lanțuri, dar nu este ceva complicat. Nu se compara cu Jepii Mici. Credeam că o să îmi ia o eternitate coborârea dar m-am înșelat. Îți dai seama de cât de mult ai coborât doar daca te uiți la versantul opus, iar apoi dacă ești cunoscător vei vedea cum se schimbă pădurea, cum încet încet dispar și bolovanii iar poteca devine mai ușoară fapt ce îți permite să avansezi mai repede. O oră cred că am făcut până jos. Nu credeam că o să cobor atât de repede. De aceea forțasem tot drumul…

Crucea Eroilor Neamului

Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc din nou cu acei copii și să stăm puțin de vorbă. Făcuseră același traseu ca și mine, dar nu știu cum pentru că nu i-am văzut. Nu știu când m-ar fi depășit…. Dar ei așa susțineau… Eu m-am bucurat pentru reușita lor. Dar a trebuit să îi depășesc din nou….

Într-un final am ieșit din pădure. Am dat nas în nas cu civilizația zgomotoasă. Părea atât de dur asfaltul pentru piciorele mele obosite… dar trebuia să merg spre casă. Am sunat să îmi anunț părinții că sunt bine și că în 10 minute ajung la ei apoi am contemplat asupra zilei minunate de care avusesem parte. Reușisem să ajung la destinație și să cobor de pe munte pe un traseu ocolit și lung. Eram ok, nu pățisem nimic, ursul nu își făcuse apariția…

Floare de Colt

După atâta mers a trebuit să zac câteva minute întins pe spate în pat, apoi sa fac baie și să mănânc. În ciuda oboselii, nu reușeam să adorm. Eram încă cu gândul la munte… și deja plănuiam următoarea evadare.

Sfinxul

Sfârșit…

(25 Iunie 2017)